Family

Ce aș fi făcut diferit? Totul.

Sunt atât de multe lucruri pe care le-am făcut greșit, atât de multe lucruri pe care îmi doresc ca data viitoare să le fac altfel…

Sunt multe situații prin care îmi imaginam că o să trec cu totul și cu totul altfel. Mi-am imaginat în alt mod nașterea. Bine, trebuie să recunosc un lucru. Cu toate că mi-am dorit să nasc natural, mi-a fost frică. Foarte frică. Atât de frică de durere, încât mi-am dorit să intervină ceva care să schimbe situația. Și chiar asta s-a întâmplat. Circulația proastă a sângelui a determinat ca eu să nu pot naște natural și să recurg la cezariană.

Mi-a spus mama ceva într-o zi și mi-a rămas întipărit în minte, în creier, în suflet. Tind să cred că a avut mare dreptate. Mi-a spus că instinctul meu matern a apărut abia după ce a scăpat cel mic de colici. Durerile avute în urma operației m-au făcut să ratez cele mai frumoase momente din primele zile de după naștere. Multe lucruri s-au desfășurat într-un mod anormal, după părerea mea.

În primul rând, mi-am pupat bebele imediat după ce l-au scos, apoi l-am mai văzut abia după 12 ore, seara. 12 ore în care…câte mese să fi avut? 5? 6? 7? Nu mai contează, oricum suficiente astfel încât el să se obișnuiască cu biberonul. Apoi, când mi l-au adus, mi l-au adus și atât. M-am trezit cu el în brațe. Cu el în brațe și cu dureri de neimaginat în burtă. Atâta doar că nu am știut ce să fac. L-am pus la sân, în speranța că se descurcă el singurel, dar nu a fost așa. Gurița lui deja fusese obișnuită cu altceva, fusese obișnuită cu plastic, cu lapte praf, cu altă poziție de hrănire.

În altă ordine de idei, din păcate, eu nu m-am documentat suficient, înainte de a naște, despre alăptare. Nu am știut cât e de important este ca puiul să-ți fie adus de la prima masă la sân și cât de important este ca el să continue să fie alăptat așa.

Revenind, bebe a început să plângă, să-mi refuze sânul și să se foiască foarte mult. Într-un final, după multe dureri de burtă îndurate, plus anestezia încă prezentă în picioarele mele, plus gradul de oboseală…am renunțat să mai insist. Și a venit asistenta și l-a luat după 30 de minute.

A doua zi, a urmat mutarea în rezervă. Hmm. Stau să mă gândesc ce cuvinte să folosesc. Ce grade de comparație. Îmi amintesc așa: 3 femei au plecat de la terapie intensivă spre rezervă până să reușesc și eu. Se ridicau, ușor-ușor, și plecau. Eu…eu tot încercam și îmi dădea cu virgulă. La prima încercare, când m-am ridicat în fund, prima senzație avută a fost de spital picat în cap și podea fugită în China. Am căzut înapoi pe spate, în pat. A doua încercare, identică. La a treia, am reușit să ajung pe marginea patului și să mă pun în picioare. Apoi s-a întunecat iar totul și nu mai auzeam nimic. Trecuseră deja două ore și, colac peste pupăză, o idioată de asistentă a urlat la mine că “da’ ridică-te, domne, brusc, că altfel n-ai să reușești niciodată!”. În momentul ăla, nu-mi doream să am putere decât pentru a-i infinge adânc un pumn în gură. Eu abia avansam câte un centimetru și ea voia deodată. Am strâns bine din dinți și i-am răspuns frumos că, dacă nu mă ridic în ritmul meu, risc să leșin din nou. Și a urmat a patra încercare, cu succes de data asta, datorită infirmierei care mă ajuta și care mi-a spus “fă-o pentru ăla mic, să ajungi în rezervă și să ți-l aducă mai repede”. Ca să pun și cireașa pe tort, asistenta a ținut să-mi aducă la cunoștință că un anumit medic depinde de plecarea mea ca să poată face altă cezariană. Cu alte cuvinte, alt bebeluș își aștepta venirea pe lume și nu putea din cauză că eu tot picam în fund ca fraiera, când îmi scădea tensiunea la 7, iar mămica lui nu avea pat pe care să fie adusă după operație.

Și am ajuns și în rezervă, unde într-o oră l-au adus pe cel mic. Cum am ajuns în rezervă? Fără cărucior, fără lift, pe scări. În mintea mea, drumul de la terapie la rezervă a durat o săptămână.

În rezervă, în următoarele 6 zile, aceleași lupte cu cel mic. Eu încercam, el refuza. Apoi am încercat cu mameleoanele de silicon și parcă-parcă mergea puțin mai bine. Doar că…nici pe alea nu le țineam cum trebuie. Transpirată, din nou cu dureri, din nou cu lacrimi în ochi, renunțam de fiecare dată după doar câteva minute…și treceam inevitabil la biberon. Cum să nu trec, când îi simțeam până în adâncul sufletului foamea pe care o avea?

Abia prin a cincea sau a șasea zi, parcă, a venit neonatoloaga să-mi arate cum trebuie să procedez, cum trebuie să-l țin pe bebe și cum trebuie să țin sânul. Din păcate, prea târziu, pentru că cel mic deja era obișnuit cu biberonul, iar forța lui nu era cea necesară pentru sânul meu.

(Îmi amintesc cum, pe holul spitalului, așteptam să facem o radiografie, noi, lăuzele, iar cele cu cezariană eram un pic aplecate, că na, nu ne lăsa durerea din burtă și mai era o mămică vioaie foc, care ne încuraja. “Hai că o să fie bine, stați mai drepte, gândiți-vă la altceva…”. Nu o durea nimic, poate doar în cot de condițiile din spital. Era toată un rânjet, mai avea puțin și făcea 100m garduri.)

Și tot așa, vreo 2-3 luni, până când am pus punct definitiv. Îmi era aproape imposibil să-l hrănesc la sân, văzând câtă nevoie are de hrană după nenumărate încercări la sân. Și gata. Asta a fost.

Ce vreau să fac diferit? TOTUL.

Într-o ordine absolut aleatorie:

  1. NU MAI VREAU LA SPITAL DE STAT. Să-i dea Dumnezeu sănătate doamnei doctor care mi-a adus minunea pe lume, dar jur că nu mai calc la stat pentru vreo naștere. Condițiile lasă de dorit. Și atât, nu mai continui.
  2. Vreau să nasc natural, chiar dacă știu că este foarte greu, medical vorbind. Dar nu imposibil.
  3. Mi-aș dori să nasc cu moașă. Să fie prezent(ă) cineva care e acolo doar pentru mine. Să mă țină de mână, să empatizeze cu mine, să mă mângâie, să mă învețe, să mă aline.
  4. Vreau ca El să-mi fie alături. Recunosc, la prima naștere, a avut voie să-mi țină companie, doar că na…i-a fugit curajul. Unde, nu știu. I-a fugit cu tava aia plină de ace care i-a trecut prin față (FIX) înainte de a intra în sala de nașteri. Și m-am trezit că-mi ține companie pionul de rezervă, mama. Pfoai, noroc cu ea, că mi-ar fi părut într-adevăr rău să mă știu fără cineva drag acolo. N-am să uit cum m-a lovit plânsul când am ieșit din camera de gardă, după o puncție îndurată doar în compania medicului și a asistentei. Poate la nașterea naturală am noroc și nu-l mai ia cu leșin.
  5. Îl vreau pe copilul meu la piept din primul minut. Să fim “skin on skin”, cum s-ar spune. Să-mi simtă respirația, să-mi simtă în continuare bătăile inimii, să-i simt căldura pielii. Vreau să-i vorbesc, să-i spun că sunt acolo, că nu plec, că nu-l părăsesc niciodată și că, pe lângă mami, tati și bebe1 il iubesc la nesfârșit.

Bebe1 a ratat documentarea mea legată de alăptare și nu știe încă (pentru că e mic) cât de rău îmi pare că am pierdut lupta cu mine. Bine, asta nu schimbă cu nimic faptul că îl iubesc până la cer, înapoi și încă de un infinit de ori drumul ăsta, dar recunosc că, poate, relația noastră ar fi fost cu totul alta dacă aș fi putut să-l alăptez mai mult. Poate nu mai eram atât de nervoasă, poate nu aș fi petrecut o noapte cu el în spital acu’ vreo săptămână (1. da, cred în anticorpii pe care și-i ia un bebeluș din laptele matern; 2. bineînțeles că la particular am fost) și poate aș fi învățat mult mai multe de la el decât am învățat până acum.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s