Family

Ce faci când copilul tău este lovit de alt copil?

Am văzut acum câteva seri o scenă la un loc de joacă, unde un copil l-a mușcat foarte rau pe altul, iar mama “vinovatului” a venit repede cu o cârpă cu apă rece să dea o mână de ajutor, apoi l-a muștruluit pe cel mic.

Buba a venit acasă, unde am povestit cu Alin pe tema asta și m-a întrebat “dar mama copilului mușcat cum a reacționat?”, iar eu i-am răspuns că a reacționat exact așa cum ar reacționa orice om normal la cap, și anume a rugat-o pe mama celuilalt copil să stea de vorbă cu el și să-l convingă să nu mai facă astfel de gesturi.

-Dar s-a abținut bine! E greu să gestionezi astfel de lucruri. Când îți vezi copilul mușcat, rănit, îți poți pierde firea și poți ajunge în postura de a certa copilul “mușcăcios” în loc să discuți cu părinții lui.

-Nu, pentru mine nu există varianta asta. În cazul respectiv, copiii aveau sub 3 ani. Dreptul meu să îi atrag atenția se diminuează pe măsură ce vârsta scade. Una e să ii spui unui puști de 10 ani “crezi că ai putea să nu îl mai muști pe fiul meu, te rog?” (cu toate că și asta este discutabil, tot nu mi-aș băga nasul) și cu totul alta este  povestea atunci când vârsta este una atât de fragedă, 2-3 ani.

-Da, dar nu știi cum și ce simți pe moment. Poate ești atât de supărată încât uiți de principii și tot îi zici ceva celui mic.

Nu. Nu există.

Zilele trecute o rudă FOARTE apropiată a țipat la copilul meu, pentru că trântea o poartă și putea să-și prindă degetele. Fiind bărbat, tonul a fost ridicat și vocea groasă. Eram cu spatele la scena care se desfășura și nu mi-am dat seama de ce numele copilului meu este pronunțat atât de strident, ba chiar am crezut că s-a întâmplat ceva rău. Cert este că m-a durut până la inimă și înapoi faptul că altă persoană, care nu era tatăl copilului meu, a țipat la cel mic. Tot ce am putut să spun a fost “te rog să nu mai țipi la el, cel puțin nu atât de tare, m-ai speriat chiar și pe mine…sunt și eu aici și eu sunt cea care trebuie să rezolve situația”.

So, sunt două variante cu care merg înainte: ori vorbesc cu părinții, ori mă las in jos, la nivelul copilului vinovat și încerc să-l conving să nu îi mai facă rău alui meu. (fără alte lecții de viață sau reproșuri). Practic, în această a doua variantă, vorbesc în numele copilui meu și atât. Dreptul ăsta, da, îl am. Trebuie să îl protejez și să îi arăt că sunt acolo pentru el. Si, dacă stau bine să mă gândesc, prefer să apelez mereu la prima variantă.

Tare curioasa aș fi să mai aflu astfel de situații și să analizez cum au reacționat ambele părți.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s