Diary

Când te ține prezentul de mână, iar tu ești cu capul în viitor

“În trecut, aveam obiceiul să iau foarte repede decizii în privința bărbaților. Întotdeauna m-am îndrăgostit repede și fără să mă gândesc la riscuri. Am tendința să văd partea bună a fiecărui bărbat, ba mai mult, să presupun că toți sunt capabili emoțional să-și atingă potențialul maxim. M-am îndrăgostit de mai multe ori decât vreau să recunosc de potențialul maxim al câte unui bărbat, mai degrabă decât de bărbatul în carne și oase, după care m-am agățat de relația în cauză mult timp (uneori mult prea mult), așteptând ca partenerul să ajungă la propria-i măreție. În poveștile mele de dragoste, am fost de multe ori doar victima propriului optimism.” (Elizabeth Gilbert, Eat, pray, love)

Fragmentul ăsta m-a lovit direct în moalele capului. Nicio descriere pe lumea asta nu putea să mă caracterizeze mai bine în ceea ce privește implicarea mea în relații. Mereu am fost pe repede-înainte, m-am grăbit, vedeam dincolo de prezent. Uitam să trăiesc clipa pentru că toți mi se păreau diferiți și frumoși, de fiecare dată era special și aveam senzația că nu e suficient. Am avut numai de pierdut și am plâns mult din cauza asta.

Într-o relație, el nu voia să vină la mine în vizită. Stătea singur și prefera să petrecem timp la el în garsonieră, decât la mine acasă, unde era și mama. În altă relație, diferența de vârstă dintre noi era de șase ani. Nu asta era problema, căci, până la urmă, și între mine și soțul meu tot șase ani sunt. Problema era timingul când se “întâmpla” această diferență. Eu aveam 22 de ani, iar el 28. Altădată, îmi doream atât de tare copil (încă din adolescență am fost disperată să am copil), încât tipul pe care l-am nimerit m-a declarat dusă cu capul și m-a părăsit. Cine l-ar judeca? 🙂 Inclusiv în relația cu Alin am suferit, înainte de căsătorie. Voiam să stăm împreună non-stop, îi vorbeam despre căsnicii, despre copii, despre cum o să fiu eu ca mamă. Norocul meu că n-a dat și el bir cu fugiții.

Privind în urmă, cred că toată graba mea se datora eșecului pe care l-am avut pe plan profesional. Simțeam nevoia să compensez pe altă parte. Am lucrat șapte ani în sistem bancar, domeniu în care nu mi-am dorit niciodată să ajung. Am trăit mereu frustrări din cauza faptului că nu puteam să arăt cine sunt, de fapt, și mereu dădeam greș, iar ăsta a fost coșmarul vieții mele. Cu toate astea, ziua salariului era ziua salariului, salariul era salariu, iar siguranța locului de muncă era garantată; așa am reușit să-mi cumpăr apartamentul.

Poate ar trebui să arăt mai multă recunoștință pentru ce am, dar cum să fac asta? Cum să mulțumesc pentru job-ul pe care îl am dacă de acolo pleacă cel mai des durerea?

Cine nu își dorește o viață frumoasă? Cine e prost să nu încerce?

Mă gândeam acum dacă nu cumva greșesc în privința motivului pentru care vreau să schimb locul de munca. Cel mai probabil, durerea se trage din frustrare. Frustrare că nu pot arăta că pot mai mult. Știu că sunt mai buna și nu pot arăta asta. Este dureros să știi că nu ești făcut pentru ce lucrezi, pentru că, de cele mai multe ori, ești subestimat și luat de prost. Și apoi îți spui în gând “dar eu sunt mai bun de atât…”

…scriam eu prin 2015 în jurnal.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s