Family

Nu-s o scorpie, dar copilul e al meu, nu e al tău

S-a discutat pe tema abordării copiilor de către străini atât de mult (chestii cu care sunt absolut total de acord), încât nu cred că mai am prea multe de zis pe tema asta.

Cum ar fi:

nu-mi certa copilul când face scene pe stradă – pentru că sunt și eu în peisaj și eu sunt cea care trebuie să ia măsuri, nu tu;

nu încerca să-l potolești când are un tantrum – pentru că sunt și eu acolo, în peisaj, iar dacă vrei să-l cerți, că nu e frumos ce face sau că o face de râs pe mami, nu e nevoie, sunt acolo să-l iau în brațe, să-i înțeleg motivul supărării și să-i fiu alături;

nu îi spune tu că nu e frumos să plângă doar pentru că e “băiat mare” sau că “vai, ce urât ești când plângi” – nicio persoană de pe lumea asta nu e prea mare să plângă, chiar și eu mă închid în baie să plâng, ÎN HOHOTE uneori, când vine soțul prea târziu sau când realizez că nu am mâncat nimic toată ziua, și tot mă simt frumoasă, pe cuvânt;

nu încerca să îl convingi că e prea mare să-l țin în brațe – și eu aș mai sta în brațele maică’mii când sunt supărată, doar ca să îi simt mângâierea pe păr sau poate doar ca să aud câteva cuvinte frumoase, ba chiar îmi doresc să fiu în brațele soțului când stăm seara pe canapea și ziua mea a fost oribilă;

nu îi da copilului meu diverse chestii de mâncat doar pentru că tu consideri că ești drăguț cu el și amabil – accept să faci asta doar dacă mă întrebi pe mine dacă are voie și, în cel mai rău caz, nu accept deloc, știu eu de ce;

nu îi spune că este obraznic atunci când îl întrebi ceva și el nu-ți răspunde – chiar și eu am momente când mă întreabă soțul dacă am mâncat la prânz și nu îi răspund doar pentru că sunt obosită sau mai știu eu din ce motive;

-nu te apuca să îl atingi în public, pe mâini, pe păr, pe funduleț, doar pentru că așa consideri tu că poți avea chimie cu el – nu uitați că femeile, în perioada aceea fatidică a lunii, se transformă în diverți monstruleți dacă îndrăznești măcar să le adresezi vreun cuvânt, iar bărbații te înjură dacă le vorbești frumos după un meci în care a pierdut echipa favorită;

Acum, ceea ce consider eu cireașa de pe tort (pur și simplu, asta mă scoate pe mine din minți cel mai mult): NU ÎL MAI ÎNTREBA CUM ÎL CHEAMĂ ÎNAINTE DE A TE PREZENTA TU ÎNSUȚI!

Nu de puține ori m-am întâlnit cu persoane străine care mi-au întrebat copilul “cum te cheamă?”. Una la mână, este lesne de înțeles că un copil care are puțin peste un an nu-ți va răspunde niciodată la această întrebare. Practic, în acel moment, tu adresezi o întrebare mamei, de fapt.

Eu știu că am un copil atât de mic, încât răspunsul tău nu va veni niciodată de la el. De fapt, și tu știi asta, nu te preface. În acel moment, din bun simț și pentru a nu pierde timpul cu explicații parentale, mă obligi să îți spun cum îl cheamă. Am făcut asta de multe ori, recunosc. Însă de fiecare dată m-am întrebat cum ar fi ca un adult să fie luat la întrebări pe stradă despre numele lui, viața personală sau orice altceva. Imaginează-ți tu, om la 30+ ani, că ne întâlnim la semafor, iar eu, din senin, îți spun: “Vai, dar ce drăguț ești, cum te cheamă și care sunt planurile tale pe ziua de azi?”. Nu mă va convinge nimeni, niciodată, că un astfel de adult mă va privi în ochi, fără nicio reacție, și îmi va spune: “Salut, pe mine mă cheamă Andrei și tocmai ce traversez strada să merg la piață, apoi intru puțin în mall să-mi cumpăr niște haine” că nu cred. Pur și simplu nu cred.

Nu de puține ori mi s-a întâmplat ca oamenii din jurul nostru să îl întrebe pe ăsta micu’ cum îl cheamă. “Vai, ce drăguț ești și ce ochi albaștri și frumoși ai, dar cum te cheamă?”. Să mă judece oricine pe lumea asta, dar în unele cazuri (că în rest m-am luptat cu rușinea) le-am spus oamenilor, pe un ton jucăuș “dar pe tine cum te cheamă, ca să îți spun și eu?”, vorbind în numele copilului. Ba, mai mult, uneori adaug și explicația “știi, drăguț ar fi să îi spui tu primul cum te cheamă ca să-ți spună și el”. În momentul ăla mulți se blochează.

Pentru mine mai puțin contează. Nu aș vrea ca un străin să vină la copilul meu și să-i afle numele așa, cu una, cu două. Ba, mai mult, am să-l învăț să nu-și dea numele DELOC. De ce? Pentru că, dacă nu îi știi numele, înseamnă că pentru el ești un străin. Și ce ne-au învățat mamele noastre când eram mici? Exact! Să nu vorbim cu străinii 🙂

1 thought on “Nu-s o scorpie, dar copilul e al meu, nu e al tău”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s