Fun

Atunci când cumpărăturile în compania soțului și a copilului nu sunt tocmai cea mai bună idee

În general sunt o persoană destul de independentă. Apartamentul l-am luat singură. Mașina, la fel. La cumpărături nu mai spun, ador să mă pierd printre raioane și să cumpăr tot ce am și ce nu am pe listă. Bine, în general, o oră o pierd punând în cărucior fix lucrurile pe care nu mi le propusesem când am plecat de acasă, apoi, în 5 minute, rezolv și lista. La fel și cu facturile, achit totul online, încât până și Houdini ar fi invidios pe talentul meu de a face să dispară un salariu întreg în doar 10 min.
Ca să nu deviez prea mult de la subiect, ce voiam să spun este că ieri, plecând în vizită la nași, am oprit cu șefu ăl mare și cu șefu ăl mic să facem cumpărături dintr-un supermarket.

N-aș putea spune că alegerea mea de a-i lăsa singuri pe ei cât timp eu puneam fructe în coș a fost cea mai inspirată idee. Am zis să mă desprind un pic de partea bărbătească și să-i las să-și facă de cap la raionul de băuturi. M-am împrietenit cu niște mere, cu niște pere, apoi am fugit (încet) spre sucuri, să nu cumva să rămân fără cola (naiba s-o ia de cola, că nu reușesc să renunț la ea). Trăiam un basm. Eram eu cu mine și chipsurile alea atât de apetisante din jurul meu, de care, din fericire, nu mă ating. Liniște, păsărele, copaci verzi, o întreagă primăvară.

Apoi s-a dezlănțuit iadul. O bubuitură urmată de mai multe sunete de sticlă spartă. Multe. Adică nu se mai terminau. Apoi liniștea a căzut din nou peste supermarket. Am zâmbit ușor și…aș fi vrut să las tot ce aveam în mâini și să fug așa, mișelește, ca o mâță care fură salamul de pe masă și nu o vede nimeni.

Pf, în 2015 am promis că îi sunt alături și la bine și la rău. Damn it, mai bine mă mai gândeam și negociam. Pentru că nu mi-a luat mai mult de o secundă să îmi dau seama ce blestem s-a abătut asupra mea și a angajaților din magazinul respectiv. Doi pași mai la dreapta am făcut și, da, aveam dreptate. Să plec, ca și cum nu eram cu ei? Să merg mai departe și să strig ceva de genul “vai, domnule, ce mizerie ați făcut”? Nu, n-aveam cum. Imaginea din fața mea se desfășura cu încetinitorul ca nu cumva sa am vreo îndoială.

Fecior’miu l-a lăsat pe taică’su să-și aleagă sticla de rom pe care urma să o devoreze (nevastă’sa) și a plecat la plimbare cu coșul (acel tip de coș cu roți, pe care trebuie doar să-l tragi) și, cum nu a observat semnul “cedează” din intersecție, a intrat în coliziune frontală cu raftul de…vinuri.

Eram pe punctul de a mă duce să-mi iau niște popcorn din raionul alăturat pentru că stăteam și mă uitam la ei și nu-mi venea să cred. Stăteau pe vine și parcă se rugau. Râdeau pe înfundate și numărau cioburile, în timp ce eu calculam daunele. Hai că putem să ne ducem în vizită la nași și cu niște covrigei, tot e ceva, nu? Luăm și o sticlă de apă de la cișmeaua din sat și aia e. Până la urmă și eu ne-au promis că ne vor fi mereu alături, nu?

Finalul nu a fost chiar așa tragic, doar trei sticle sparte și muuuulte altele dărâmate. Mai tragică a fost reacția angajatei care venise să spele pe jos și care se plângea de cât de grav ar fi putut fi dacă ăl mic avea viteză mai mare. Tanti, ia o gura de aer și gata, copilul e safe și asta e tot ce mă interesează, din moment ce ți-am spus să duci la casă tot ce avem de plătit.

Singurul meu regret: că nu am fost pe fază să fac o poză la cât de frumos contemplau băieții mei lângă tot dezastrul ăla 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s